“La miezul noptii m-am sculat ca sa Te laud pe Tine, pentru judecatile dreptatii Tale. Partas sunt cu toti cei ce se tem de Tine si pazesc poruncile Tale. De mila Ta, Doamne, este plin pamantul… invata-ma bunatatea, invatatura si cunostinta, ca in poruncile Tale am crezut… Se topeste sufletul meu dupa mantuirea Ta; in cuvantul Tau am nadajduit. Sfarsitu-s-au ochii mei dupa cuvantul Tau, zicand: cand ma vei mangaia?…” Ascult cuvintele din cantari si un foc imi incinge inima. Probabil ca despre trairea aceasta incercase sa-mi povesteasca o credincioasa, inainte de a intra in manastire: “Ciudate stari am cand intru intr-un lacas sfant! Traiesc un sentiment de siguranta si de acasa. Din momentul in care intru pe poarta manastirii, stiu ca niciun rau nu mi se poate intampla. In biserica imi caut un loc retras, de unde pot asculta in liniste slujba. Incet, incet, un fior imi cuprinde sufletul. Este mereu acelasi. Stiu ca numai in casa Domnului il gasesc, de aceea vin mereu la El. Cantarile din biserica au darul de a te ridica, de a-ti provoca lacrimi de pocainta si de a-ti induce o bucurie unica.”
Sfintenie si blestem
Manastirea are hramul “Sfanta Treime” si a fost infiintata in anul 1946, la dorinta mai multor credinciosi din zona Ramnicul Sarat, in urma unei descoperiri de la Dumnezeu. S-au unit cu mic, cu mare si au strans banii necesari, apoi au obtinut binecuvantarea si aprobarea de constructie atat din partea Patriarhiei Romane, cat si a Episcopiei Buzaului. Numele locului vine de la un pod construit de un negustor bulgar. Probabil ca acest loc avea nevoie de purificare, deoarece, pe vremuri, era cunoscut ca un loc blestemat. Doar un han ce se afla la rascruce de drumuri era martorul tacut al crimelor si jafurilor ce se infaptuiau la drumul mare de bandele de hoti. In locul nelegiuirii, astazi s-a asezat sfintenia. Cele 20 de maicute se roaga zilnic pentru cei vii, dar si pentru sufletele care au murit pe aceste locuri. Biserica mare a fost ridicata intre anii 1946 si 1948, are forma de cruce, cu trei turle, cu altar, naos si pronaos. In curtea manastirii se afla biserica-paraclis, ridicata in anul 1955, cu o singura turla inchisa pe naos. Maicutele au lucrat mult, au locuit initial in niste bordeie si s-au hranit cu terci. Si cand manastirea era pe punctul de a intra pe un fagas firesc, dupa 13 ani de existenta, a fost inchisa de comunisti, conform Decretului 410, din anul 1959. Calugaritele au fost obligate sa se intoarca la familiile lor, iar manastirea a fost transformata in S.M.A. Timp de 30 de ani, ingerii au fost alungati, iar slujbele nu s-au mai auzit in aceasta campie, cu exceptia zilei Sfintei Treimi. In tot acest timp, in afara de cele doua biserici care au ramas in picioare, totul s-a ruinat. Maicuta Veniamina spune ca “atata vreme cat a stat in pustietatea aceasta, chiar daca acoperisurile s-au spart si ploua inauntru, manastirea a fost pazita de Dumnezeu. Ar fi putut fi incendiata de o mana criminala si astfel sa fie stearsa de pe fata pamantului”. Dupa 1990, pentru a doua oara, crestinii au pus mana de la mana si au ajutat la refacerea lacasului sfant. Vestea redeschiderii manastirii a alinat dorul maicutelor, care au revenit bucuroase la manastirea lor de metanie. Din nou ingerii si-au intins aripa ocrotitoare peste acest loc binecuvantat de cer, din nou rasuna toaca si clopotele pe Valea Ramnicului.
Semne si minuni
Dupa slujba, zabovesc in biserica. In fata tamplei, ca niste pazitori ai Altarului, stau doi ingeri cu aripi si trambite, iar peste tot vezi imagini si simboluri biblice care asteapta sa fie descoperite si descifrate. Icoana Maicii Domnului are o poveste uluitoare. A fost lucrata de o femeie care a promis ca o va da manastirii “Sfanta Treime”. Dupa ce a terminat lucrarea, vazand-o atat de frumoasa, donatoarea s-a razgandit si a hotarat sa o pastreze. “Intr-o noapte – povesteste o maicuta – s-a pornit un viscol asa de mare, incat totul parea ca trosneste. In aceasta invalmaseala, un copac s-a daramat chiar peste casa vecinului donatoarei. Ea nu s-a gandit ca acesta este un semn si ca Maica Domnului i-a fi ocrotit casa. Noaptea urmatoare, femeia a avut un vis in care Fecioara a intrebat-o: . Asa a ajuns aceasta icoana la noi”. Dupa povestea calugaritei nu poate fi decat tacere. Privesc icoana cu curiozitatea unui copil… Apoi, atentia imi este atrasa de o alta icoana ce-L reprezinta pe Tatal Ceresc inconjurat de ingeri. Dumnezeu este reprezentat ca un barbat cu barba alba, cu o statura maiestuoasa, aura din jurul capului este triunghiulara. In mana stanga tine o epistola, iar mana dreapta este deschisa catre cei care privesc, ca si cum ar cuprinde lumea. Maica Veniamina simte nevoia sa intervina si incepe a povesti: “Icoana Tatalui Ceresc a fost adusa imediat dupa ce s-a construit manastirea. Cand a intrat pe pamanturile din apropierea lacasului, icoana, adusa cu caruta de o calugarita, a inceput sa planga. Impresionata profund si nestiind ce sa faca, maicuta a scos o batista si le-a adunat. Acesta a fost un semn de la Tatal, caci dupa cativa ani avea sa vina prigoana comunista”. Tot inainte de Decretul 410 au fost trei semne care au ingrozit calugaritele de atunci. Trei bubuituri, aparent fara vreo explicatie – prima a avut loc afara si a fost ca un foc de arma. Maicutele, inspaimantate, au intetit rugaciunile. A doua pocnitura, cu o intensitate mai mare decat prima, a avut loc chiar deasupra turlei principale, iar maicutele , infricosate, au cantat Imnul Maicii Domnului. Ajunsesera la cantarea a noua, cand a treia bubuitura s-a auzit chiar in Sfantul Altar. In momentul acela calugaritele au amutit pentru cateva momente. N-au stiut atunci ce se intamplase, insa divinitatea a descoperit mai tarziu unei credincioase ca bubuiturile au fost rezultatul unui razboi intre ingeri si diavoli. O alta minune s-a intamplat in anul 1947, in timpul predicii ce a urmat Sfintei Liturghii. Preotul vorbea, cand, din senin a aparut o lumina nepamanteana care a orbit povestitorul si care, pentru cateva momente, nu a mai putut scoate niciun cuvant. S-a auzit un tunet si, in acel moment, Icoana Sfintilor Mihail si Gavriil s-a ridicat o jumatate de metru in aer, lasand fara grai maicutele si intreaga adunare.
Viziunea Edenului
Bunica mea era o femeie simpla. Pentru ca nu stia sa scrie, semna talonul de pensie cu amprenta degetului mare. Dar nu am sa uit niciodata ce mi-a spus: „Cand omul moare, sufletul sau este atras catre locurile ce corespund cu faptele si gandurile sale. Dumnezeu nu este nedrept. In realitate, singuri ne pregatim locul in care vom merge dupa aceasta viata”. Mi-am amintit povestea bunicii in momentul in care am aflat de visul Maicii Teoctista de la Podul Bulgarului, plecata dintre cei vii in urma cu trei ani. Intr-o dimineata, vizibil tulburata, maicuta Teoctista povestea, multumita ca nu a murit in somn: «Am visat ca cineva a venit si m-a dus intr-o calatorie in zbor. La un moment dat, am ajuns in fata unei cladiri, mare cat un castel. Curioasa si impresionata de frumusetea locului, m-am apropiat. Deasupra scria – EDEN! Poarta era pazita de doi strajeri care m-au lasat sa intru, dar cand am vazut portile deschizandu-se, m-am trezit”. Visul maicii Teoctista s-a implinit la scurta vreme, cand a plecat spre vesnicie chiar in timpul privegherii Sfintilor Apostoli Petru si Pavel. Am plecat de la Manastirea “Sfanta Treime” cu imaginea ierbii crude iesite in rasarit de primavara printre aleile pietruite. Am lasat florile sa pocneasca in copaci, ca o veste a invierii, ca o certitudine a mantuirii pentru sufletele ce si-au gasit sfarsitul aici. Si poate ca tot aici isi vor gasi mantuirea sufletele pline de cainta ale celor care i-au ucis: Doamne! Aminteste-ti de noi cand vei veni in imparatia Ta!
